Culori întoarse în viaţă

Şi pete-ţi văd pe suflet. Galben, verde, mov, în sunet de trombon.
Te ascunzi şi alb îţi pui pe piept, ochii şterşi să mi-i încerci.
În palma ta mă prinzi, în ureche îmi taci, cuvintele le laşi prinse în mov.
Mă laşi să plec. Pe tocuri să îmi sucesc viaţa.
Mă strigi. Ieri. Azi, mi s-a părut, era o strofă rătăcită în mătase.
Te şterg cu fiecare mânecă, mă zbat în crem şi zâmbetul mi-l leg, să pot să plec.
Altă voce să îmi strige, în membranele din suflet, ca eu să cred că ai scăpat.
Şi ai zburat, de sus să mă priveşti şi soarele să-l prinzi încet cu linguriţa.
Prinse de suflet petele ţi-au rămas şi azi le văd din nou, în negru şi în alb,
La mine se întorc, de gene mi se prind şi vor să pară verzi, de parcă ieri au fost.
Le tai, le sfâşâi şi în gând le transform în apă rece, să curgă şi să plece.
Pe tine te primesc, golit de mine. Pe mine mi te dau în alb, împachetat.

Cosaş să mă fac şi verde să îţi cânt

M-am pierdut în oglinda în care m-am trezit. În ochii mei te-am văzut din nou.
Ţi-am văzut zâmbetul cu care m-alintai. Unde? În zâmbetul meu de dimineaţă erai tu.

M-am alintat. M-ai alintat. Buze peste buze. Cu capul dat pe spate, din pat, tu mă priveşti.
Eu pe covor mă las şi îţi cer din ochi să-ncerci, să mă ajungi.
Girafă să te faci, iar eu mic cosaş, să sar, să ţopăi şi să m-arăt ş-aşez pe nasul tău,
În verdele meu să mă găseşti.
De trei ori ne învârtim şi suntem înapoi, ochi în ochi, capete răsturnate,
Alegem din raft povestea de trăit. E roz şi albastru pe alocuri.
Mă întorc în cearşaf, mă caţăr, cu braţele tu mă tragi şi mă strângi şi mă aşezi ca pe un puzzle tocmai ghicit.
Mă lipesc pătrat de pătrat de carnea ta, ca să îţi arăt că sunt aici şi sunt de povestit. În viaţa ta eu mă întind perfect.
Din degetul cel mic cu care îmi alinţi pulpa-mi de carton, până în creştetul ce ţi-l sărut atunci când vrei să fugi, defect ca un tramvai, cu uşile-ncuiate.
Adormi, rămâi cu mine. Adorm şi eu pe tine. Verde îţi cânt în vis şi pete îţi văd pe suflet. Sunt eu.

În zâmbetul meu de dimineaţă erai tu.

Am să mă ung cu piatră

Câte vieţi poţi să îmi dai? Niciuna nu ai alături de tine. Mă laşi să-ţi fur însă ziua de azi şi poate cea de mâine.
Uit să respir şi mă ascund de mine în fiecare colţ pe care îl luminezi şi în care viaţa-mi pe-trece.
Picură, se prelinge, curge în nuanţe, în bălţi albastru turcoaz. Vino şi îndrăzneşte să calci aici unde-i spun vieţii să plece.
Să îşi ia picur cu picur de nebun turcoaz, să şteargă podeaua de orice pată lăsată de tine şi să mă lase pe mine, aici.
Rece, cu un zâmbet scârţîit şi roz, cu moartea învăţată pe de rost, cu piatră de jur împrejur.
Acolo, să sece orice cuvânt pe care mi-l spui atunci când mă chemi la furat.

Poţi să vii şi să fugi

Şi în sufletul meu e mai mult. Zece mii de tobe bat deodată, duduie şi pornesc galopul fiecărui cal ce-mi fuge prin vene. Sunt mii, frumoşi, voinici şi marea îi cheamă.
În gene poţi să îi simţi. Priveşte-mi ochii de-aproape şi vezi cum tremură în mine copită peste copită, cum lovesc piatra din creier. O crapă, o sfarmă şi o-nving şi lasă spuma să intre.
Şi atunci tu poţi veni, îmi poţi atinge pleoapa stângă cu degetul tău cald de om ce mă caută prin iarba crudă din care am zburat.
Îmi poţi prinde obrazul şi mâna să mi-o frângi, că am să îţi dau iar drumul în ţarcul din care caii au fugit.
Dar n-am să te încui, să poţi fugi şi tu când miile de tobe le auzi şi sufletul meu îţi cere sau îţi dă prea mult.