Şi pete-ţi văd pe suflet. Galben, verde, mov, în sunet de trombon.
Te ascunzi şi alb îţi pui pe piept, ochii şterşi să mi-i încerci.
În palma ta mă prinzi, în ureche îmi taci, cuvintele le laşi prinse în mov.
Mă laşi să plec. Pe tocuri să îmi sucesc viaţa.
Mă strigi. Ieri. Azi, mi s-a părut, era o strofă rătăcită în mătase.
Te şterg cu fiecare mânecă, mă zbat în crem şi zâmbetul mi-l leg, să pot să plec.
Altă voce să îmi strige, în membranele din suflet, ca eu să cred că ai scăpat.
Şi ai zburat, de sus să mă priveşti şi soarele să-l prinzi încet cu linguriţa.
Prinse de suflet petele ţi-au rămas şi azi le văd din nou, în negru şi în alb,
La mine se întorc, de gene mi se prind şi vor să pară verzi, de parcă ieri au fost.
Le tai, le sfâşâi şi în gând le transform în apă rece, să curgă şi să plece.
Pe tine te primesc, golit de mine. Pe mine mi te dau în alb, împachetat.
No comments:
Post a Comment