Sunday, May 13, 2012

Frunzele nu cresc din catifea

Și când mi-e dor de tine înseamnă că ai venit din nou,
Te-ai arătat, ai spart paharul în care te-am golit,
Și apoi cu ciobul cel mai mare mi-ai făcut strat lângă strat,
În inima mușchi. Și celelalte cioburi mici, le-ai îndesat ca pe semințe în rănile crustate.
Din fiecare ciob crești tu. Și dinăuntru spre afară te simt cum mă atingi, cum mă privești și îmi zâmbești.

Exiști și te repeți, prin mine.
Și când mi-e dor, tu nu lipsești. Ești în tulpinele și frunzele din mine. Înghesuit.

Dar dacă tu ai fi aici, să zicem că aș adormi și aș toci cu alte vise prezența ta din mine,
Și tu ai fi aici prin tine, rupând din aerul de lângă ochii mei,
M-ai îmbrăca în flori, pe care le-ai strivi apoi,
Petală cu petală mi-ai da cu buzele să-nghit,
În catifea să te-nvelesc, înăuntrul meu.

Thursday, November 17, 2011

Aripi ce cântă

Oriunde te-ai duce, nu vei fi niciodată departe.
Încearcă pe lună şi ziua o să-ţi ştiu privirea după colţ, la vest,
Iar noaptea am să blestem norii, dar zâmbetul tot ţi-l prind cu un creion,
Şi pe cearşaf l-aşez şi îl lipesc acolo unde umbra inimii se aruncă.

Încearcă să te ascunzi, acolo unde crezi că eşti de negăsit. În cutia cu mărgele din viaţă.
Bob cu bob, aleg şi visele ţi le adun, le îmbrac cu bucăţi din tine şi eşti din nou aproape.

În propriile cuvinte poţi să te îngropi, pe-o sfoară fără capăt să le înşiri şi să mă pui să aştept, să trag şi să mă prind că nu mai vii.
Dar eu dau foc fiecărui gând şi în mine creşti şi cred tot ce n-ai spus. Îţi simt sufletul în sfoară împletit.

Încearcă să te scufunzi în oceanul unui alt suflet, după un munte să aştepţi în submarin, cu pereţi groşi de sticlă.
Să ţi se pară că ai pipăit fericirea în apele negre, în care te îneci odată cu fiecare ciob pe care îl dai în schimb.
Şi aşa ascuns mai mult în moarte, eu tot te ştiu aproape. Pentru că atunci când în braţe m-ai luat ultima dată, suflarea ta m-a ars.
Şi mi-a lăsat după urechea stângă un ritm al aripilor tale.

Monday, October 24, 2011

Când vântul se întoarce, eu sunt gata, cum m-ai vrut

Vânt sucit, tu marea-o-ntorci pe dos ca pe-o şosetă,
Şi ştergi pe jos, scoici şi pietre, cu fiecare vorbă ce-o trimit în larg,
Spumă-mi ridici în ochi şi mă plezneşti cu stele lipicioase, din cerul mării adunate,
De fiecare dată când îndrăznesc să îţi spun că îmi eşti drag.
Şi-atunci încep să plâng, că m-a durut.

Revii încet cu-o adiere şi îţi ceri sarea înapoi,
Pretinzi că îmi mângâi părul, că-mi laşi ofrandă nişte peşti,
Şi mare-o faci iar cum îmi place mie
Cu valuri jucăuşe, cu frişcă şi albastru marţipan.
Şi-atunci încep să cred din nou, că tu m-ai vrut.

Pleci, uitând să-mi spui când vii şi unde te mai duci.
Te-ascunzi după o barcă, în valuri, printre nori şi pânze.
Şi marea aici te aşteaptă să o întorci, să-i pui meduzele la loc.
Te strig pe numele cel mic de vânt sucit, te chem la mal,
Să mă plezneşti din nou, să mă cunoşti cum n-am putut să fiu.
Şi-atunci încep să te ascult, că ai venit.

Sunday, October 23, 2011

Răspuns


Peretele de nord e cel mai ascultător,
Îl caţăr, îl lovesc, pumn după pumn, fruntea mi-o dezmierd în tapetul cu frunze ce-l îmbracă.
Îi strig în pori, roşul mi-l lipesc de el şi respiră cu mine. Îl simt în spate.
Topogan, leagăn şi fotoliu. În toate mă primeşte şi mă dezmiardă.
Apa mi-o culege, picur cu picur şi-mi pune fluturi după ureche.
Părul mi-l strânge şi-l lasă să se prindă între frunze.

Dacă ar putea naşte crengi,
M-ar culege de pe crem şi ceai mi-ar face.
Dacă gură şi-ar deschide,
Mi-ar spune povestea ta şi a mea, muzica ce ne ascultă pe noi doi.

Dacă s-ar mişca, zid s-ar pune în faţa ta şi te-ar sfărma... bucată cu bucată,
Pentru fiecare şoaptă ce i-o spun eu,
Pentru fiecare vers născut din clanţă,
Pentru fiecare scârţâit de uşă,
Pentru fiecare strop de sânge de fluturi,
Zdrobiţi în pumnii mei, ce se deschid şi se lipesc
De cel mai ascultător perete,
Când tu nu mai ai niciun răspuns,
Pentru ochii mei şi ai lui.