Poveste cu doi îngeri

Doi îngeri au venit
Din cer să caute în viaţa noastră, să răvăşească şi să-ntrebe,
Să vadă ce pot să mai facă şi cum să-ndrepte ce-am oprit.
În drum spre visul meu de ora trei, s-au prins în gardul de la piaţă
Când fructe dulci vroiau să ia
Din saci şi-n vene
Să îmi pună, ca eu să simt cum tu îmi spui că viaţă-i doar cu mine.
Pe jos s-au scurs şi au căzut,
Şi-au încercat să prindă căpşuni şi pere înmuiate în bălţile nocturne.

Aripi de înger am spălat, în visul meu de ora trei.

Uscaţi şi-ntorşi în Rai au hotărât să vină iar,
Să termine de întrebat şi visul să mi-l schimbe.
În drum spre visul meu de azi, s-au oprit întâi la tine.
Nu i-ai văzut. Au fost prea mici, ca nişte purici şi poate chiar mai mici.
Te-au prins de deget, te-au muşcat. Ai tresărit un pic şi te-ai gândit la mine.
După o oră de pişcat, n-au reuşit să-ţi mişte decât un fir de păr rebel,
Ce ducea dor de faţa mea, ce-o mângâia când tu îmi şopteai căpşuni în ochi şi îmi puneai furnici pe sufet.

Purici de înger am hrănit, în visul meu de azi.

În primăvara Raiului, crescuţi la loc, pe măsura divinităţii lor, şi-au pus în cap să vină iar,
Sperând să prindă visul meu din noaptea asta.
În drum spre vis, s-au întrebat ce vor să schimbe şi ce să-mi picure-n pupile.
Scenariul l-au gândit pe loc, pe marginea de pat s-au aşezat şi au aşteptat.
Şi-n visul meu de ora trei, din noaptea asta, nu au intrat.
Acolo erai deja tu, cu ochii mari şi calzi, cu un zâmbet de Crăciun.
Pe piept eu îţi şedeam şi tu îmi citeai cea mai frumoasă carte despre doi îngeri
Ce au iubit.

Lacrimi de înger am atins, în visul meu din noaptea asta.

Culori întoarse în viaţă

Şi pete-ţi văd pe suflet. Galben, verde, mov, în sunet de trombon.
Te ascunzi şi alb îţi pui pe piept, ochii şterşi să mi-i încerci.
În palma ta mă prinzi, în ureche îmi taci, cuvintele le laşi prinse în mov.
Mă laşi să plec. Pe tocuri să îmi sucesc viaţa.
Mă strigi. Ieri. Azi, mi s-a părut, era o strofă rătăcită în mătase.
Te şterg cu fiecare mânecă, mă zbat în crem şi zâmbetul mi-l leg, să pot să plec.
Altă voce să îmi strige, în membranele din suflet, ca eu să cred că ai scăpat.
Şi ai zburat, de sus să mă priveşti şi soarele să-l prinzi încet cu linguriţa.
Prinse de suflet petele ţi-au rămas şi azi le văd din nou, în negru şi în alb,
La mine se întorc, de gene mi se prind şi vor să pară verzi, de parcă ieri au fost.
Le tai, le sfâşâi şi în gând le transform în apă rece, să curgă şi să plece.
Pe tine te primesc, golit de mine. Pe mine mi te dau în alb, împachetat.

Cosaş să mă fac şi verde să îţi cânt

M-am pierdut în oglinda în care m-am trezit. În ochii mei te-am văzut din nou.
Ţi-am văzut zâmbetul cu care m-alintai. Unde? În zâmbetul meu de dimineaţă erai tu.

M-am alintat. M-ai alintat. Buze peste buze. Cu capul dat pe spate, din pat, tu mă priveşti.
Eu pe covor mă las şi îţi cer din ochi să-ncerci, să mă ajungi.
Girafă să te faci, iar eu mic cosaş, să sar, să ţopăi şi să m-arăt ş-aşez pe nasul tău,
În verdele meu să mă găseşti.
De trei ori ne învârtim şi suntem înapoi, ochi în ochi, capete răsturnate,
Alegem din raft povestea de trăit. E roz şi albastru pe alocuri.
Mă întorc în cearşaf, mă caţăr, cu braţele tu mă tragi şi mă strângi şi mă aşezi ca pe un puzzle tocmai ghicit.
Mă lipesc pătrat de pătrat de carnea ta, ca să îţi arăt că sunt aici şi sunt de povestit. În viaţa ta eu mă întind perfect.
Din degetul cel mic cu care îmi alinţi pulpa-mi de carton, până în creştetul ce ţi-l sărut atunci când vrei să fugi, defect ca un tramvai, cu uşile-ncuiate.
Adormi, rămâi cu mine. Adorm şi eu pe tine. Verde îţi cânt în vis şi pete îţi văd pe suflet. Sunt eu.

În zâmbetul meu de dimineaţă erai tu.

Am să mă ung cu piatră

Câte vieţi poţi să îmi dai? Niciuna nu ai alături de tine. Mă laşi să-ţi fur însă ziua de azi şi poate cea de mâine.
Uit să respir şi mă ascund de mine în fiecare colţ pe care îl luminezi şi în care viaţa-mi pe-trece.
Picură, se prelinge, curge în nuanţe, în bălţi albastru turcoaz. Vino şi îndrăzneşte să calci aici unde-i spun vieţii să plece.
Să îşi ia picur cu picur de nebun turcoaz, să şteargă podeaua de orice pată lăsată de tine şi să mă lase pe mine, aici.
Rece, cu un zâmbet scârţîit şi roz, cu moartea învăţată pe de rost, cu piatră de jur împrejur.
Acolo, să sece orice cuvânt pe care mi-l spui atunci când mă chemi la furat.